Nerăbdarea mea să pornim în drumeție prin frumosul sat Mayong se datora mai multor motive, dar două erau mai puternice: câmpurile de orez pe care le vedeam în premieră și poveștile lui Putu despre viața oamenilor de acolo, cu tot ceea ce implică ea. Cum ambele merită spațiu pentru povestit, le iau pe rând.
Cât am fost de bucuroasă să descopăr pentru prima dată terasele acestea minunate și cultura orezului! Și nici nu se putea mai bine decât a fost: în compania unui localnic și în plină zonă tradițională, în mijlocul unei vieți simple, dar frumoase, într-un cadru natural și neatins de turismul de masă. Am fost norocoși să pătrundem în lumea satului lor, așa cum e ea, fără briz-brizuri și artificii. Orezul e principală hrană a oamenilor din acel colț de lume, iar dependența de acesta, precum și organizarea activităților zilnice, se vede cel mai bine la sat. Ca și la noi la țară, și acolo, fiecare sătean își are propria bucată de pământ.
De cum am urcat poteca pe deal, am dat cu ochii de primul lot cu orez. Verde nebun de frumos, cât vezi cu ochii ! Am grăbit pasul cu o bucurie asemănătoare cu cea a unui copil care se apropie de magazinul de bomboane. M-am așezat lângă, mi-am trecut degetele printre plante, m-am bucurat de verdele intens și de susurul apei care curgea pe lângă. Un sătean care trecea prin apropiere, văzându-mă, probabil că era mirat de tot extazul meu. 🙂 Pentru localnici e o normalitate, pentru mine era ceva ce voiam de multă vreme să văd. Poate că la fel ar reacționa cineva care stă în deșert și vede pentru prima dată o pădure de brazi. Fac o paranteză, pentru că tocmai mi-am adus aminte de un episod: clasă a cincea, tabără la Arieșeni. Din grupul de copii din București, se desprinde o fată, care începe să țipe în gură mare gâscaaa, gâscaaa!!! și să alerge cu o încantare maximă după o….pam pam pam… găinăăă, încercând să o prindă ! în ochii mei de copil crescut la țara confuzia era de neacceptat (cred că mi-am și dat ochii peste cap), plus că nu înțelegeam pe vremea aia, ce mare lucru că vede o găină! Ei bine, când nu ai tot timpul așa ceva la îndemână (și aici poate intra tot ce nu e, în mod normal, în cadrul cotidian al cuiva), o asemenea reacție e normală, zic eu. La fel și în cazul meu față de terasele de orez…
Ei bine , cultura orezului în acea zonă (nu știu cum e prin altele), nu e doar cultura orezului, ca să mă exprim așa. Da, sigur că sunt etape normale de urmat, specifice, cum sunt la multe culturi, însă în Bali, e vorba de mult mai mult. Așa că trebuie să vă fac cunoștință cu subakul, termen pe care l-am auzit în premieră acolo, aflând mai multe despre acesta atât de la Putu, cât și ulterior, citind puțin mai mult pe net. În sens propriu, subakul reprezintă sistemul de irigare a teraselor de orez balineze, un sistem vechi de mai bine de o mie de ani; pe lângă această definiție concretă, la care se poate adăuga și faptul că limitele unui subak sunt date de câmpurile de orez care primesc apă de la aceeași structură de irigare, subakul are de asemenea, și o accepțiune socială, legală și religioasă. Partea socială se referă la legătura care se creează între fermierii care își au câmpurile de orez în cadrul aceluiași subak. Aceștia formează comunitatea subakului, un fel de asociație care are ca și principală responsabilitate repartiția apei între loturile de orez și managementului acesteia, precum și stabilirea cadrului – și aici intervine partea legală- de desfășurare a culturii orezului într-un subak, prin reguli și îndatoriri clare, comunicate tuturor. Acest subak are un leader, de obicei, un preot , care se ocupă cu împărțirea apei.
Cum funcționează sistemul de irigare ?
Terasele de orez au fost create de-a lungul unui râu care alimentează întreaga zonă. Acesta se desparte în mai multe canale astfel încât apa să ajungă la fiecare fermier din subak; Putu ne-a explicat faptul că terasele din amonte, primesc mai multă apă, iar pe măsură ce ne apropiem de vale, debitul care intră în fiecare terasă, scade. Acest lucru este controlat printr-o deschidere mai mare sau mai mică a gurii canalelor, ținându-se de asemenea cont și de numărul loturilor de orez pe care un anumit canal secundar urmează să le irigheze. De ce această scădere a debitului de apă ? Explicația e simplă : odată intrată apa în terasa fiecăruia, ea are un circuit continuu (altfel s-ar umple mult peste limită), fiind scoasă din terasă prin capătul diagonal opus al câmpului, ajungând la vecinul de mai jos. Care vecin la fel, preia atât apa de la canal cât și apa de la lotul de mai de sus. Și tot așa. Debitul canalului principal scade în aval, tocmai pentru că terasele de mai jos primesc și toată apa teraselor de mai sus. Vă dați seama că a fost nevoie de cineva care să gestioneze toată această mișcare și să verifice debitele, tocmai ca să nu se ajungă la discuții.
Pe lângă componenta fizică, socială și legală, un loc foarte important este atribuit, în cadrul unui subak, componentei religioase. Aici sunt organizate o serie de ceremonii- de la cele individuale (fiecare sătean are un loc de ofrandă pe câmpul său drept mulțumire spiritelor că sunt îngăduitoare cu el și cu recolta lui), până la cele colective organizate de câteva ori pe an. În poveștile sale, Putu a menționat de câteva ori cuvântul armonie, de o importanță covârșitoare pentru balinezi, armonie care trebuie păstrată între Creator și spirite, natură și oameni ; în cadrul ceremoniilor, fermierii din subak își exprimă recunoștința pentru tot ceea ce au, fiind de asemenea reamintite principiile fundamentale ale subakului : încredere, cooperare, ajutor reciproc și solidaritate. Aceștia sunt pilonii care asigură sustenabilitatea sistemului subak. Din cauza faptului că ariile urbane se extind tot mai mult, iar construcțiile iau locul câmpurilor de orez, s-a simțit nevoia protejării acestui areal, astfel încât subakul a intrat în 2012, în Patrimoniu Unesco.
Am citit că din cauza creșterii masive a turismului în Bali după 1960, tot mai mulți fermieri preferă să lucreze în stațiuni, decât să muncească pământul pentru producția orezului. După cum am observat și în Mayong, cele mai multe persoane pe care le-am văzut printre câmpurile de orez, erau persoane în vârstă. Pentru că, nu e doar plantarea importantă, ci verificarea zilnică a nivelului apei, alungarea păsărilor care pot să atace cultura etc. Și tot din acea cauză, cei care sunt mult mai preocupați de terasele de orez decât de munca la oraș, își iau libertatea să dirijeze apa după placul lor, chiar dacă nu e în conformitate cu regulile subakului. Din câte am înțeles, cei care nu pot supraveghea zilnic lotul lor de orez, nu au comentarii asupra acestui fapt, pentru că, în lumea satului balinez, să-ți abandonezi terasele de orez în favoarea unui job la oraș, este o rușine mai mare decât manevrarea necinstită a apei de către cei rămăși în sat.
Până în 1970, balinezi produceau vreo duzină de soiuri de orez denumite Padi Bali (în indoneziană, padi e pentru planta de orez, beras e pentru bob și nasi pentru orezul gătit), care necesitau aproximativ 150 de zile ca ciclu total al unei recolte. La finalul anilor ‘60, din cauza faptului că hrana existentă nu mai asigura necesarul, a început ceea ce poartă numele de Revoluția Verde, și anume introducerea de către Guvern a unui noi soi de orez, care avea ca și ciclu total doar 120 de zile, câștigându-se astfel o lună. Fermierilor li s-a impus acest nou soi, care presupunea replantarea unui mănunchi de zece lăstari de orez, la distanță de 20 de cm, însă se baza foarte mult pe folosirea chimicalelor ca stimulare a producției. În ultima decadă, s-a introdus o nouă metodă de cultivare a orezului care se numește SRI (System of Rice Intensification) și care presupune plantarea unui singur lăstar, la distanță de 30 cm și fără folosirea chimicalelor, iar în acest fel planta nu mai trebuie să lupte cu celelalte pentru apă și soare, crește mult mai puternică, iar producția este mai ridicată.
Despre etapele de producție, Putu a fost foarte darnic în oferirea informațiilor, multe din explicațiile sale fiind însoțite de exemple concrete care se aflau în jurul nostru, în câmpurile de orez din Mayong:
– ciclul unei producții este la fiecare 4 luni, de-a lungul întregului an
– boabele de orez sunt puse într-un sac și lăsate apoi într-un canal cu apă, până când germinează (câteva zile)
– odată germinate, boabele sunt plantate, una câte una, într-un colț al lotului acoperit cu apa de aproximativ 5 cm, în timp ce restul terenului este arăt, pregătit astfel încât terenul să fie plat și drept (pentru egalizarea nivelului apei)
– de îndată ce plantele cresc, sunt luate din pământ cu tot cu rădăcină și plantate de-a lungul terenului, la aceeași distanță, de aproximativ o palmă unele de celelalte, în mănunchi de câte zece plante (în Mayong, sătenii folosesc încă tehnica mănunchiului); la această replantare, este nevoie de foarte mare atenție, ca distanța dintre plante să fie perfect egală, ca într-în grilaj imaginar, bine stabilit.
– apa este menținută la 2 cm, altfel există riscul că planta să putrezească (tocmai aici intervine verificarea aceea zilnică a nivelului apei)
– în timp, după ce planta crește, aceasta nu mai este atât de sensibilă la nivelul apei
– păsările atacă frecvent terasele de orez, tocmai de aceea sătenii își păzesc, prin rotație orezul, și chiar au un anumit sistem de a le speria, bazat pe ațe înșirate de-a lungul câmpului, de care sunt legate cutii, conserve sau ceva care să sune și să facă zgomot; fermierul stă în colibița lui și trage de ață, care trece de-a lungul teraselor, iar păsările se sperie
– când plantele sunt galbene, se recoltează (în Mayong încă se face totul manual) și sunt duse la uscat în sat, unde urmează procesul de decorticare
– terenul rămas trebuie pregătit pentru producția următoare, iar în această pregătire, un rol important îl au fermierii crescători de rațe (foarte mulți în acea zonă). Vorbești cu vecinul fermier, să-și aducă rațele la tine pe teren, creându-se o situație de tip câștig-câștig : rațele se hrănesc cu boabele căzute (câștig pentru crescătorul de rațe), iar pământul este curățat de orezul care ar putea crește necontrolat la următoarea producție (câștig pentru producătorul de orez) ; cu această ocazie am aflat ceva ce nu știam despre rațe : acestea au spiritul de comunitate foarte dezvoltat și cu greu se pot pierde, pentru că nu se desprind de cârd niciodată, iar dacă vrei să le duci dintr-un loc în altul, doar iei o rață, iar celelalte o vor urma imediat
– sătenii au mai multe loturi de orez care se află în stadii diferite de dezvoltare : unul abia este plantat, altul lângă, poate fi deja gata de recoltare, iar între timp, într-un colț, crește lăstarul de orez care urmează a fi plantat. În acest fel, nu se așteaptă concret 120 de zile, ci este un proces continuu,recolta putându-se face în fiecare lună, însă, desigur, din loturi diferite; de asemenea, nici nu sunt constrângeri de ordin meteorologic, ca și la noi (plantăm primăvară și recoltăm toamna)
– palmierii au rol foarte important, atât de delimitare, cât mai ales de fixare a solului, prin rădăcinile lor întinse
Odată obținută producția, intervine statul, care cumpără de la săteni orezul de calitate (alb, negru sau lipicios) și îl vinde la export, cumpărând orez de calitate mai slabă, și dându-le posibilitatea sătenilor să-l cumpere la un preț mult mai mic.
Pe mine m-au fascinat toate aceste explicații despre cultura orezului. Ne-am plimbat vreo 4 ore printre terase, pe poteci înguste, printre palmieri și diverși arbori exotici, am ascultat povești, am admirat, m-am minunat de frumusețea câmpurilor verzi, de unde, din când în când răsărea câte o căsuță, am zâmbit oamenilor și am primit la schimb aceleași zâmbete, am aflat mai multe despre viața satului balinez, am făcut sute de poze (pe care, știți deja că le-am pierdut, din păcate), am strâns amintiri frumoase. Și mai multe povești data viitoare. Până atunci, vă las cu cele câteva poze care au fost salvate din catastrofă. Click pentru imagine mărită.
Descoperă și celelalte articole din această călătorie : Singapore/Bali- iulie 2014
Read More
Foarte tare articol Onuta, excelent documentat
Merci Andrei! pozele fac de fapt diferenta 🙂