Nerăbdarea mea să pornim în drumeție prin frumosul sat Mayong se datora mai multor motive, dar două erau mai puternice: câmpurile de orez pe care le vedeam în premieră și poveștile lui Putu despre viața oamenilor de acolo, cu tot ceea ce implică ea. Cum ambele merită spațiu pentru povestit, le iau pe rând.
Cât am fost de bucuroasă să descopăr pentru prima dată terasele acestea minunate și cultura orezului! Și nici nu se putea mai bine decât a fost: în compania unui localnic și în plină zonă tradițională, în mijlocul unei vieți simple, dar frumoase, într-un cadru natural și neatins de turismul de masă. Am fost norocoși să pătrundem în lumea satului lor, așa cum e ea, fără briz-brizuri și artificii. Orezul e principală hrană a oamenilor din acel colț de lume, iar dependența de acesta, precum și organizarea activităților zilnice, se vede cel mai bine la sat. Ca și la noi la țară, și acolo, fiecare sătean își are propria bucată de pământ.
