Vă spun sincer că nu am fost încântată, în mod deosebit, că mă duc acolo.
Era în septembrie 2010, deja fusesem în iulie în Portugalia, și cum bugetul încă se refăcea, dar totuși aveam dor de ducă, nu am putut zice nu. Plecam cu o părere nu tocmai bună despre țările din fosta Yugoslavie, aveam prejudecăți aiurea, mă gândeam la siguranță, la faptul că nu era la fel de frumos ca prin alte părți ale Europei, că litoralul e cu pietre, nu cu nisip etc. Așa că m-am dus cu dorință de vacanță, dar cu așteptări joase. Și bine am făcut! pentru că așteptările contribuie în bună măsură la rezultatul final, la impresiile cu care te întorci dintr-o vacanță. Doar ca să fac o paranteză, nu de puține ori când cineva m-a întrebat cum a fost în locul cutare sau în vacanța X, eu, fiind foarte încântată, începeam să descriu experiența în termeni roz și cu multe adjective de laudă, ceea ce seta, involuntar, așteptările omului respectiv, la un nivel mult mai sus decât, poate, vroiam eu. Iar, mai apoi, după ce încerca și persoana în cauza destinația sau experiență turistică, se întorcea mai puțin încântat față de cum a plecat. Pentru că așteptările îi erau mult prea mari. Ca să nu mai contribui la un astfel de rezultat, încerc să mă temperez când povestesc câte ceva, dar e greu…probabil ați văzut și din descrierile mele, din alte articole. Am încheiat paranteza.
Destinația finală era Budva, populară pe atunci în Muntenegru; știam destule persoane care au fost sau urmau să meargă acolo (oare acum mai merge lumea la Budva, că nu am mai auzit în ultimii doi ani?)