Călătoresc de când mă știu, e un microb care mi s-a transmis de la părinți și care pentru noi, cei din familie, e un mod normal de a trăi. Nu contează că e aproape sau departe, că e planificat din timp sau apare spontan, avem un dor de ducă constant și ne ard tălpile dacă stăm locului și nu plecăm pe undeva sau nu ne facem planuri să plecăm. În mod cert destinația e importantă, însă energia pe care o primesc când doar mă gândesc că urmează să plec undeva, fie mâine sau peste câteva luni, e de neegalat. Același entuziasm mă apucă (și vă jur că e ceva mai puternic decât mine, pe care nu pot să-l controlez) și atunci când cei din jurul meu își fac planuri de vacanță sau sunt deja întorși si îi provoc la povești să-mi spună tot, dar tot, da?!? despre ce au văzut, mâncat pe acolo.
Ideea cu piunezele a încolțit acum aproape un an. Citesc destule bloguri de călătorii de multă vreme (câteva în mod constant, altele sporadic, dacă e atractiv subiectul) și doar de vreun an, m-am gândit că mi-ar plăcea și mie să împărtășesc virtual experiențele pe care le am, celor pe care nu-i pot întâlni suficient de des ca să le fac capul calendar cu vacanțele, celor cu care nu găsesc suficient timp ca să le povestesc și…. necunoscuților. Ah, necunoscuții…și acolo m-am blocat anul trecut. M-am blocat din teama că nu am neapărat un talent la scris și că aș putea să fiu judecată prea dur. În capul meu, să ai un blog presupunea să ai și un car de talent, să știi să-ti redai ideile asftel încât să-i impresionezi pe ceilalți. Și cum teama de ridicol a fost mai mare decât cea de a povesti călătorii, am omorât proiectul încă de la stadiu de idee, deși m-am tot gândit că dacă aș avea un blog, aș scrie asta și asta, și,și….. Și tot așa până la începutul acestui an, când, aflată în concediul de Revelion, într-o zonă superbă din țara noastră (revin cu detalii într-un alt post) am avut timp să mă gândesc din nou mai serios la cum ar fi dacă ar fi.
Read More