Iarna-i grea, omătu-i mare...dar, doar ca și vers și ca motiv inventat pentru pauza mare pe care am luat-o. Între ziua unu și ziua doi a acestui serial olandez, nu era prevăzută o distanță mai mare de vreo trei zile! Însă când vine câte una, vin toate, de nu mai știi cum să faci să le potrivești și să acoperi cât mai multe. Încă puțin și se calmează tot și mă pot reîntoarce de-a binelea la povești. Ba chiar îndrăznesc să pornesc (sper să o și termin) descrierea zilei doi…
He, he…. vă mai amintiți că în noiembrie am călcat și eu pe pământ olandez, da? Haideți că am reușit și să-mi adaug călătoria în listă, precum și detaliile ei logistice aici. Și după sâmbăta de plimbat hai-hui prin Amsterdam, aveam prevăzută o duminică de plimbat din nou prin oraș, plus de vizitat măcar un muzeu. Însă dimineața, la vederea vremii deosebit de senine și frumoase care se anunța afară (bine, atât cât permite și domnul noiembrie, să nu ne facem iluzii), am schimbat complet planul, după ce prietenul nostru ne-a propus să profităm de vremea bună și de mașina sa și să pornim la o plimbare prin țărișoară. Zis și făcut. Așa că după un mic- dejun la La Place (merci, Ovidiu, recomandarea a fost binevenită), am pornit înspre zona cunoscută sub numele de Hoek van Holland, cu scopul precis de a vedea cu ochii noștri impresionantul sistem de ecluze Maeslant, precum și Keringhuis, centrul de informare în privința gestionării apei.
Keringhuis e organizat sub forma unui centru de informare interactiv, unde ai posibilitatea să afli multe detalii legate de strategia și proiectele olandezilor de a face față apelor (majoritatea teritoriilor aflându-se sub nivelul mării). Intrarea costă doi euro și după cum am cercetat, cel mai la îndemână mod de a ajunge aici, e cu mașina. Chiar și pentru o persoană mai puțin orientată înspre partea tehnică, ca și mine, centrul atrage prin faptul că e absolut impresionant să descoperi modul de a acționa al olandezilor, în gestionarea apelor și recuperarea de noi teritorii. Pe lângă mecanismele puse la dispoziția vizitatorilor ca să le faciliteze înțelegerea proiectelor și importanța lor, am avut posibilitatea să vizualizăm un film cam de un sfert de oră în care se povestea cum a început totul.
Într-o singură noapte, în 1953, peste 2000 de persoane își pierd viața, în urma unor inundații masive venite după o combinație flux-reflux cu o furtună nord-vestică. În urmatoarele zile, mesajul conducătorilor vremii este clar și-l voi spune în engleză, pentru că a avut un impact aparte asupra mea: NEVER AGAIN! Și de atunci s-a început planificarea și nebunia construcțiilor de baraje, diguri, ecluze, bariere și ce-or mai avea, care au înlocuit morile de vânt – folosite ca scop principal pentru drenarea apei și recuperarea teritoriilor. Și nu s-au oprit o clipă de atunci, nici la nivel de preocupare și teorie, cât mai ales în mod practic, ajungându-se la minunăția aceasta de ecluze Maeslant. Ecluza, spus simplu, e paznicul portului Rotterdam și al teritoriilor învecinate. Construcția a început în 1991 și a fost încheiată în 1997, iar costurile se ridică la sute de milioane de euro. Fiecare braț are 210 m, acestea fiind prevăzute să se închidă automat dacă condițiile meteo și nivelul apei se ridică dincolo de parametrii stabiliți sau manual. A fost închisă pentru prima dată în 2007, din motive meteorologice și tot la doi ani, pentru verificări. În centrul Keringhuis, am aflat că pentru fiecare zi în care ecluza este închisă, portul Rotterdam pierde în jur de 5 milioane de euro, pe zi. Asta ca să ne facem o idee asupra tranzitului și importanței portului. Știu că nu ne comparăm cu puterea economică și financiară a Olandei, nu vreau să stârnesc discuții pe tema asta…dar totuși: nu îndrăznesc să cer construcții colosale cum au olandezii, dar plimbându-mă pe acolo I couldn`t help but wonder, în stil carriebradshaw-ian, când începem și noi să depășim stadiul de saci de nisip clădiți de săracii militari care sunt de serviciu fix când vaaaaaiii, vine viitura…? Nu cred că vreau răspunsuri totuși, sunt o lașă- mi-e teamă să nu mă demoralizez.
Iată câteva poze de pe-acolo. Daca sunteți hai-hui prin Olanda, neapărat să ajungeți și aici.
După această întâlnire cu realitatea construcțiilor olandeze, am pornit spre Haga, pe care am admirat-o doar din mașină, cu scopul final de a vedea plaja (zice-se) cea mai populară din Olanda și cu nume imposibil de pronunțat corect (eu cel puțin, alte persoane am văzut că sunt experte în hhhh-ituri…ei na, bravo lor:), și ca să nu o lungesc prea mult, poftim: Scheveningen. Eu îî voi spune simplu, plajă. Frumoasă, destul de lată și lungă dar și cu destulă lume, pentru că, ce credeți?!? nu am fost singurii care au văzut că e vreme bună afară și trebuie profitat! Ei na, și ce dacă! eu aveam altceva de făcut: să salut pentru prima dată Marea Nordului! și nu m-am sfiit să-mi exprim bucuria întâlnirii cu glas tare. Bine te-am găsit, mare a Nordului! mă provoc să vin și vara la tine! E cam ciudat să stai în apropierea mării cu geacă, ghete și altele necesare modei lunii noiembrie în acest colț de lume…Dar a fost o plimbare frumoasă. Am încheiat seara la un restaurant pe plajă, unde am constata încă o dată, că au olandezii ăștia, porții uriașe de mâncare. Sau așa am nimerit eu doar? Atât de mari încât, în ciuda pasiunii nebune care există între mine și scoici (dragoste nouă, de vreo 3 ani, înainte nu ne suportam; așadar, niciodată să nu ziceți niciodată, că nici nu știți unde se aprinde scânteia și când; ați fi de-a dreptul surprinși, v-o spun din experiență hi hi hi), nu am reușit să termin oala imensă cu minunățiile acestea și mă uitam cu jale la ea, gândindu-mă că ce dor și poftă îmi va fi odată întoarsă la Cluj. Dar, no, e bine să fie și iubire dintr-asta împărtășită doar din când în când, că e mai intens dorul…:). Eh, foarte frumoasă ziua și seara, și încă o dată mulțumesc prietenului nostru, pentru toate plimbările, poveștile și atenția din acele zile.
P.S pe drum am admirat necontenit casele și serele la tot pasul. Musai, musai să mă întorc cu tot familionul pasionat de așa ceva…:)
