…asta ca să continui lista cu Știați că, despre care ziceam săptămâna trecută…
Cum drumul spre și dinspre Mayong a durat ore bune, am avut timp să ne conversăm cu Made despre o mulțime de lucruri. Poza de mai jos e făcută dintr-o parcare, unde ne-am oprit să ne dezmorțim.
– el mi-a spus de povestea cu obiceiul prenumelor în Bali.
– doar primele patru clase sunt gratuite (Indonezia, a patra cea mai mare țară din lume ca și populație, cu un sistem de taxe aproape inexistent, nu-și permite să ofere mai multe clase gratuite).
– ca și consecință, foarte mulți încep să lucreze chiar de la vârste fragede ( 11-12 ani).
– cei mai norocoși prind joburi la hoteluri (la partea de curățenie/ bucătărie) sau la saloanele de masaj (tot al treilea spațiu, pe străzile principale și nu numai, e pentru un astfel de business, iar aici pot să lucreze lejer câte zece/ centru de masaj, contra unor sume mai mult decât derizorii).
– se face școală și sâmbăta, iar toți elevii pe care i-am văzut poartă uniforme.
– cel mai bine plătit job este cel pentru Guvern/ Stat. Made ne-a întrebat dacă lucrăm la Stat, de ne-am permis să venim în vacanță în Bali. I-am răspuns că nu, ceea ce l-a mirat foarte tare. Din spusele sale, un job la Stat, în Bali, poate să fie plătit până la 4 milioane de rupii (cam 1200 lei), ceea ce după cum se exprima, părea chiar foarte mult. Dar pe lângă salariul impresionant, mai era ceva foarte tare pentru Made: fiecare angajat la Stat primea 50 de kg/ lună de orez! Ba chiar știa el pe cineva care soț/soție, ambii lucrează la Stat, așadar primesc 100 de kg de orez! Reacția mea…cine să poată să mănânce 50 de kg de orez într-o lună??? Made a părut din nou mirat de prostia naivitatea mea. O familie consumă lejer acea cantitate pe lună. Îi spun, ca să-mi explic cumva reacția vis-a-vis de cantitatea respectivă: la noi, o familie consumă un kilogram, maxim două de orez pe lună (las că noi compensăm cu cartofii :))) Made râde fără control, i se pare ireal și amuzant în același timp. Păi cine vă vinde vouă cantități așa mici??? Îi explic că la noi se găsesc ambalate și la suta de grame, și la sac. În Bali, se cumpără orez doar la sac.
– joburile la Stat se împart la rude. Când se deschide o poziție, așa se desfășoară lucrurile încât să fie preluat de o rudă a cuiva care lucrează la Stat. Și e ceva normal.
– prin fiecare sat prin care trecem ( e 7 dimineața) văd oameni la piață. Se pare că acolo, o familie își procură alimentele necesare, în fiecare zi, de la piață. Sarcina aceasta îi revine femeii, care se trezește cu noaptea în cap să prindă produsele cele mai bune (piața începe la 4 dimineața și durează până pe la 10)
– foarte multe steaguri ale Germaniei flutură în vânt. Prima dată m-am gândit că poate sunt ale turiștilor nemți, veniți în vacanță (și care stau câte o lună pe insulă). Apoi mi-am zis că poate ține de ceva influență colonialistă, dar iar, m-am răzgândit, pentru că știam că au fost sub influența olandezilor. Madi mă lămurește: balinezii sunt mari amatori de fotball și mari susținători ai echipei Germaniei. Și cum eram în perioada Campionatului Mondial, nebunia a crescut…
– apoi au fost multe întrebări legate de fructele și legumele pe care le avem noi, în România. Made era foarte interesat de subiect, așa că, dat fiind faptul că și el a suportat tirul întrebărilor mele, i-am răspuns cu răbdare la lista de fructe și legume pe care mi-a înșirat-o. S-a mirat că avem pepene și a cerut detalii. Cât de mare, ce culoare, cu ce miez…Apoi de ceapă. Wowww, de care, ce mărime, ce formă??? – oare nu prea este în Bali, pentru că m-am luat cu poveștile și am uitat să-l întreb? Apogeul a fost atins la mere. Asta i se părea cel mai cel. Acolo nu aveau decât de import. Era fascinat așa cum sunt eu fascinată de fructele exotice. M-a întrebat de anotimpuri, zăpadă…Nu văzuse niciodată. Ce ciudat e să stai de vorbă cu cineva și să fie impresionat de aspectele pe care tu le consideri normale în viața ta, și invers. I-am spus și eu ce prețuri mari avem la fructele exotice mai deosebite. Îi venea greu să creadă că mango-ul din curtea lui/ un fruct, poate să coste atât.
– m-a întrebat de drumul până în Bali, unde am schimbat, cât am făcut, era foarte interesat de detalii. Îmi spusese că el nu a părăsit decât o singură dată Bali și asta ca să meargă pentru cîteva zile, cu un prieten, cu ceva treabă, până în Lombok, insula vecină.
– la intersecție am observat că multe mașini își pornesc avarile. Made ne-a explicat că e semnul că te duci înainte.
– nu s-ar muta altundeva în Indonezia pentru că nu se simte indonezian. El e Balinez. Și l-am înțeles, mai ales pentru că statul în forma actuală e relativ nou (în 1949, Olanda îi recunoaște independența, iar de atunci tot au loc alipiri/ dezlipiri de teritorii și insule). Indoneziana, ca și limbă, e și mai nouă, așadar balineza e la putere. Oamenii în vârstă nu știu deloc indoneziană. Plus că Bali e teritoriul religiei hinduse, pe când restul populației indoneziene e musulmană, așadar nici credința nu-i leagă ca și popor. Nici în cuget, nici în simțiri. Un stat artificial.
În timp ce povesteam, la radio, printre melodiile din partea aceea a lumii, ne cântau cu spor, Inna, Antonia, Alexandra Stan. Până și acolo!! Nu știa de ele, pe numele lor, dar știa melodiile, populare pe insulă. M-am simțit și eu mândră, cumva…
Am încercat să rețin cât mai multe din conversație, care a fost una din cele mai bune lecții de civilizație de care am avut parte…Suksma, Made!
Descoperă și celelalte articole din această călătorie : Bali- iulie 2014
Cu adevarat interesante informatiile, iubesc aceste pont-uri ce vin din “inside”, deseori cred ca o calatorie se masoara si in nr de oameni pe care-i cunosti si povestile lor de viata.
In cazul aceste au fost aspecte ce ti-au construit o viziune din interiorul vietii de balinez, ceea ce nu poti cunoaste facand turism pe insula, intr-un timp scurt.
Da, chiar ma si gandeam ca niciun ghid turistic nu iti ofera asa informatii aparte precum un localnic…